Adicția nu apare întotdeauna din haos vizibil sau traume dramatice, ci adesea dintr-un sol psihologic mult mai rafinat și mai puțin recunoscut: trauma de performanță. Într-o societate în care valoarea umană este adesea măsurată prin rezultate, comparații și standarde imposibil de atins, tot mai multe persoane dezvoltă o relație patologică cu ideea de „a fi suficient”, iar în acest context, perfecționismul nu mai este o simplă trăsătură de personalitate, ci devine un mecanism de supraviețuire, o strategie de apărare împotriva unei rușini primare internalizate în copilărie. Perfecționismul apare atunci când copilul învață că iubirea trebuie câștigată, că greșeala este rușinoasă, că valoarea sa depinde de aprobarea celorlalți. Astfel, copilul nu mai trăiește din plăcerea de a fi, ci din nevoia de a se demonstra. Iar în timp, această orientare constantă spre exterior, spre performanță, duce la o ruptură profundă de sinele interior. Când persoana atinge succesul și nu simte nicio împlinire, când în spatele fiecărei realizări se ascunde frica de a nu fi suficient, când vocea interioară spune permanent „nu e destul”, „mai mult”, „mai repede”, vorbim deja de o formă mascată de traumă. Această traumă de performanță, nenumită și invizibilă în multe familii funcționale, este terenul fertil pentru adicții de înaltă funcționare, adesea invizibile: cocaină, medicamente stimulante, muncă compulsivă, adicție de validare, adicție de exerciții, adicție de rețea socială sau chiar combinații între acestea.

Multe persoane ajung în terapie convinse că problema lor este dependența, dar în realitate adicția este doar vârful aisbergului, iar dedesubt se află un sine înfometat de recunoaștere, crescut într-un mediu în care valoarea era condiționată de realizări. Copiii premianți, copiii cuminți, copiii care „nu fac probleme” sunt adesea cei mai expuși. Ei învață să-și anuleze emoțiile pentru a-și păstra statutul. Să nu ceară, să nu deranjeze, să nu greșească. Acest model se transformă în adolescență și la vârsta adultă într-o hiperadaptare care consumă identitatea. Persoana perfecționistă nu mai știe cine este. Știe doar ce are de făcut. Știe doar să funcționeze. Știe doar să livreze. Iar în momentele de oboseală, de eșec, de criză personală, sistemul psihic cedează și caută o formă de reglare emoțională rapidă. Aici apare adicția – nu ca o alegere, ci ca o strategie inconștientă de supraviețuire. Cocaina, de exemplu, devine stimulul perfect pentru cel care a învățat că oboseala nu este permisă. Amfetaminele devin aliatul celor care au fost învățați că trebuie să fie întotdeauna cu un pas înainte. Munca excesivă devine drogul celor care nu au voie să se oprească. Adicția nu este o slăbiciune morală, ci un simptom al unei fracturi între sinele autentic și sinele de performanță.

În literatură, trauma de performanță este descrisă ca o traumă de negare sistematică a vulnerabilității. Copilul care trăiește într-un mediu în care greșeala este pedepsită, unde competiția este constantă, unde afecțiunea este acordată doar în urma unor rezultate, ajunge să dezvolte o voce interioară critică ce dictează non-stop: „nu ești destul”. Această voce nu este doar o opinie internă, ci un sistem de autojudecată hiperactiv care menține permanent corpul într-o stare de hiperalertă. În mod paradoxal, această persoană pare că are totul sub control – funcționează, muncește, e performantă – dar în realitate trăiește într-o stare de stres cronic, într-o hipervigilență care o rupe de corpul ei, de nevoile ei, de umanitatea ei. Când acest sistem devine prea greu de dus, apare criza – burnout, atacuri de panică, insomnia, disocierea, adicția. Și în acel moment, ceea ce inițial părea un succes, devine un strigăt de ajutor.

Reconstrucția psihologică în astfel de cazuri presupune o rescriere radicală a sistemului de valori. Nu mai este vorba despre „cum să funcționez fără droguri”, ci „cum să exist fără să mă simt obligat să performez”. Vindecarea implică o deconectare progresivă de la identitatea bazată pe performanță și o reconectare cu sinele vulnerabil. Acest proces este profund dureros, pentru că presupune o renunțare la roluri, la imagine, la control. În același timp, este un proces eliberator, pentru că oferă pentru prima dată persoanei libertatea de a fi. Terapia în aceste cazuri nu poate fi superficială. Este nevoie de un cadru sigur, de o relație terapeutică profundă, de o abordare care să includă nu doar partea cognitivă, ci și munca somatică, rescrierea narativă a biografiei interioare, vindecarea copilului interior și procesarea rușinii. Vocea perfecționistă trebuie întâi identificată, apoi înțeleasă și, în cele din urmă, îmblânzită. Această voce nu este inamicul. Este ecoul unei iubiri condiționate. Când persoana începe să înlocuiască critica cu blândețea, controlul cu curiozitatea, performanța cu prezența, apare primul semn de vindecare.

Din punct de vedere neurobiologic, perfecționismul patologic este asociat cu o activare cronică a axei HPA (hipotalamo-hipofizo-adrenală), ceea ce înseamnă un nivel ridicat de cortizol și adrenalină, hormonii stresului. Această stare perpetuă de activare menține sistemul nervos în alertă și creează terenul propice pentru recursul la substanțe stimulante sau sedative, în funcție de nevoile momentului. Mai mult decât atât, sistemul dopaminergic al persoanei perfecționiste este condiționat să elibereze dopamină nu la experiențe de plăcere, ci la bifarea de obiective, la validare, la feedback extern. Astfel, apare o dificultate profundă de a simți bucuria din prezent, din relații, din simplitate. Totul devine o cursă. Iar când cursa se oprește, apare vidul. Iar când apare vidul, apare consumul. Acesta este cercul în care trăiesc mulți dintre cei care par „de succes”. Nu au timp să fie. Nu știu cum să stea. Nu știu cum să simtă fără să transforme totul într-o misiune.

Un alt element critic este relația cu eșecul. Pentru o persoană care a fost învățată că trebuie să fie mereu impecabilă, eșecul este o catastrofă identitară. Nu este o greșeală, ci o dovadă că nu merită iubire. Această distorsiune cognitivă alimentează comportamente de evitare, de auto-sabotaj, de disociere. Cocaina, de exemplu, poate fi folosită pentru a menține o stare de hiperactivitate atunci când corpul cere odihnă, pentru că odihna este percepută ca periculoasă. Consumul nu este o plăcere, ci o anestezie a eșecului anticipat. Vindecarea presupune rescrierea relației cu greșeala, cu vulnerabilitatea, cu umanitatea. Implică introducerea autocompasiunii ca instrument terapeutic esențial și reînvățarea relaxării ca formă de siguranță, nu de pericol.

Perfecționismul este o adaptare inteligentă la un mediu lipsit de iubire necondiționată. Nu este de condamnat, ci de înțeles. Însă atunci când devine sursa unei adicții, este vital ca terapeutul să înțeleagă simbolismul acestui mecanism, să nu îl înlăture forțat, ci să îl onoreze ca pe o parte care a ținut persoana în viață. Când clientul poate spune „îți mulțumesc că m-ai protejat, dar acum aleg alt drum”, procesul de transformare devine posibil. De multe ori, persoana perfecționistă va avea nevoie de ritualuri simbolice de desprindere de vechiul sine, de scrisori terapeutice către sinele rănit, de transă hipnotică pentru rescrierea scenariului de viață, de exerciții somatice de reîntoarcere în corp, acolo unde perfecționismul nu are sens, dar unde vindecarea începe.

În concluzie, trauma de performanță este o formă sofisticată de suferință psihică, greu de detectat în primele etape, dar devastatoare pe termen lung. Când perfecționismul devine condiția existenței, iar sinele este abandonat în favoarea unei imagini, adicția nu este o anomalie, ci o consecință firească. Terapia nu trebuie să vindece adicția ca simptom, ci să reconstruiască legătura pierdută cu sinele autentic. Acolo unde vocea spune „nu e destul”, terapeutul întreabă „cine ți-a spus asta prima dată?”. Acolo unde corpul tremură de oboseală, intervine blândețea. Acolo unde rușinea paralizează, este adusă acceptarea. Pentru că în inima fiecărui dependent de succes se află un copil care nu a fost văzut altfel decât prin ceea ce face. Iar acest copil nu cere decât atât: „poți să mă iubești și dacă nu mai sunt perfect?”. Dacă răspunsul devine da, atunci vindecarea a început.

Bibliografie:

1. Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts: Close Encounters with Addiction, North Atlantic Books, 2008

2. Brené Brown – The Gifts of Imperfection, Hazelden Publishing, 2010

3. Kristin Neff – Self-Compassion: The Proven Power of Being Kind to Yourself, William Morrow, 2011

4. Alice Miller – The Drama of the Gifted Child, Basic Books, 1979

5. Pete Walker – Complex PTSD: From Surviving to Thriving, Azure Coyote Books, 2013

6. Bessel van der Kolk – The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma, Penguin Books, 2014

7. Stephen Porges – The Polyvagal Theory: Neurophysiological Foundations of Emotions, Attachment, Communication, and Self-regulation, W. W. Norton & Company, 2011

8. Richard S. Sherry, Paul Wachtel – „The Drive to Be Perfect and Its Role in the Development of Addiction”, Journal of Substance Use, 2006

9. Carol Dweck – Mindset: The New Psychology of Success, Ballantine Books, 2006

10. Matei Georgescu – Psihologia dependenței – între simptom și simbol, Editura Trei, 2019

11. Mark Lewis – The Biology of Desire: Why Addiction Is Not a Disease, PublicAffairs, 2015

12. Johann Hari – Chasing the Scream: The First and Last Days of the War on Drugs, Bloomsbury, 2015

13. Sharon Martin – The CBT Workbook for Perfectionism, New Harbinger, 2019

14. J. L. Tracy & R. W. Robins – “The psychological structure of pride: A tale of two facets”, Journal of Personality and Social Psychology, 2007

15. Paul Gilbert – The Compassionate Mind, New Harbinger, 2009