Deschizi telefonul, deschizi aplicația, derulezi. În doar câteva secunde, vezi zeci de vieți: vacanțe exotice, zâmbete perfecte, relații fericite, siluete ideale, camere ordonate, mese demne de reviste. Totul e frumos, luminos, controlat. Pe de-o parte, te încântă. Pe de altă parte, te strivește. Îți spui că e doar o poză, că nu e realitate. Dar în adâncul tău, ceva începe să se clatine. Apare comparația. Și cu ea, o tristețe lentă, o înstrăinare de sine, un sentiment de inadecvare care nu mai pleacă. Astfel începe un proces tăcut, dar devastator: comparația continuă cu viața perfectă de pe ecrane devine o formă lentă de depresie.

Nu ne comparăm doar cu un influencer. Ne comparăm cu o lume întreagă. Cu mii de oameni care afișează doar ce e mai bun. Un colț de zâmbet. O poză reușită. Un moment în care totul pare în echilibru. Iar creierul nostru, hrănit zilnic cu aceste imagini, începe să creeze o normă artificială. Dacă toți par fericiți, iar eu nu sunt, înseamnă că e ceva greșit cu mine. Dacă toți au succes, iar eu mă lupt cu mine însumi, înseamnă că am ratat ceva. Dacă toți arată așa de bine, iar eu nu pot privi oglinda, înseamnă că nu sunt demn. Așa începe o eroziune subtilă a stimei de sine, hrănită nu de realitate, ci de o ficțiune colectivă frumos editată.

În special în rândul adolescenților, efectele sunt copleșitoare. Este vârsta la care identitatea se caută, se definește, se simte pentru prima dată în adâncime. Dar când această căutare se face într-un ocean de aparențe, nu mai ai timp să te cunoști – ești prea ocupat să te compari. Tinerii se uită la influencerii preferați și încep să creadă că aceea este realitatea. Dar acea viață „perfectă” este rezultatul a zeci de filtre, unghiuri, repetiții, regii, sponsorizări și ore de montaj. Nu e viață – e spectacol. Doar că mintea unui adolescent nu face diferența. Iar sufletul lui începe să creadă că nu e suficient, că trebuie să devină altcineva pentru a fi acceptat.

Fiecare comparație activează un circuit dureros: „Eu nu sunt ca ei”. „Eu nu arăt așa”. „Eu nu am așa ceva”. Acest gând repetat zi de zi devine un fir invizibil care sufocă încrederea, care adâncește rușinea, care construiește un zid între cine suntem și cine credem că ar trebui să fim. Și, cel mai periculos, îl face pe tânăr să creadă că e singurul care nu reușește. Pentru că nimeni nu postează despre depresie, despre eșecuri, despre singurătate. Toată lumea pare „bine”. Și dacă toți sunt bine, înseamnă că tu ești problema. De aici până la auto-devalorizare, anxietate, tulburări alimentare, tăcere emoțională sau chiar gânduri suicidare, nu mai e decât un pas.

Dar nu doar tinerii cad în capcana comparației. Adulții o trăiesc într-o formă rafinată. Te compari cu colegul care are o casă mai mare. Cu prietena care are o familie „perfectă”. Cu părintele care pare să se descurce mai bine. Cu necunoscutul care pare să aibă succes fără efort. Toate aceste proiecții creează o presiune tăcută, un sentiment constant că nu faci destul, că nu ești destul. Și oricât ai realiza, nu simți satisfacție. Pentru că te uiți mereu în afară, și nu în tine.

Când comparația devine un reflex, nu mai ai liniște. Nimic nu e suficient. Fericirea ta devine condiționată de ce fac alții. Dacă ai o zi bună și vezi o postare mai „strălucitoare”, ziua ta se ofilește. Dacă ai o realizare și cineva pare că a obținut mai mult, realizarea ta devine minusculă. E o formă de furt emoțional, în care ne furăm singuri bucuria printr-un act inconștient de raportare greșită.

În realitate, fiecare om își trăiește propria bătălie. Fiecare zâmbet ascunde o poveste. Fiecare succes vine cu un preț nevăzut. Dar când trăim în cultură digitală, aceste nuanțe dispar. Rămâne doar ambalajul. Și ne este atât de frică să arătăm partea neglorioasă a vieții noastre, încât și noi contribuim, fără să vrem, la această iluzie colectivă. Postăm ce e bine. Ascundem ce doare. Ne rușinăm de autenticitate. Și astfel, contribuim la cercul vicios: ne simțim mici în fața perfecțiunii celorlalți, dar ne străduim să părem perfecți pentru ca și alții să se simtă la fel.

Această cultură a comparației distruge relația cu propriul ritm. Nu mai știm să ne întrebăm ce ne dorim cu adevărat. Urmăm trasee impuse. Visăm visele altora. Cumpărăm ce se poartă, gândim ce e popular, trăim într-o versiune a sinelui care e creată pentru a fi admirată, nu simțită. Iar când ne uităm în oglindă și nu ne recunoaștem, nu înțelegem de ce ne simțim așa goi. Pentru că trăim pentru reacții, nu pentru adevăr.

Vindecarea începe în clipa în care refuzăm comparația. În care înțelegem că fiecare om are un drum unic, cu ritmul său, cu durerile și bucuriile lui. Când ne reamintim că fericirea nu este un spectacol, ci o stare de echilibru. Când acceptăm că nu e nevoie să fim perfecți ca să fim valoroși. Când alegem să ne validăm din interior, nu din cifre și reacții.

Este un act de rebeliune sănătoasă să spui: „Nu mă mai compar.” Este un act de curaj să alegi să te uiți la tine nu prin filtrul ecranului, ci prin ochii inimii tale. Să te întrebi: „Ce simt eu cu adevărat?”, „Ce am eu nevoie?”, „Cine sunt eu dincolo de așteptări?”. Și să-ți răspunzi, poate pentru prima dată, fără rușine.

Surse:

Andreassen, C. S., & Pallesen, S. (2014). Social network site addiction – An overview. Current Pharmaceutical Design, 20(25), 4053–4061.

Montag, C., & Reuter, M. (2017). Internet addiction: Neuroscientific approaches and therapeutical implications including smartphone addiction. Springer.

Meshi, D., Morawetz, C., & Heekeren, H. R. (2013). Nucleus accumbens response to gains in reputation for the self relative to gains for others predicts social media use. Frontiers in Human Neuroscience, 7, 439.

Lin, L. Y., Sidani, J. E., Shensa, A., et al. (2016). Association between social media use and depression among U.S. young adults. Depression and Anxiety, 33(4), 323–331.

Twenge, J. M., Joiner, T. E., Rogers, M. L., & Martin, G. N. (2018). Increases in depressive symptoms, suicide-related outcomes, and suicide rates among U.S. adolescents after 2010 and links to increased new media screen time. Clinical Psychological Science, 6(1), 3–17.

Przybylski, A. K., Murayama, K., DeHaan, C. R., & Gladwell, V. (2013). Motivational, emotional, and behavioral correlates of fear of missing out. Computers in Human Behavior, 29(4), 1841–1848.

Turel, O., & Bechara, A. (2016). A triple-system neural model of problematic Internet use: Toward understanding neurobiological processes involved in goal-directed and habitual online behavior. Addiction, 111(6), 1026–1035.