Dependența de cocaină nu începe cu o decizie conștientă de autodistrugere. Nu există un moment clar în care cineva spune „de azi voi deveni dependent”. Totul începe cu o curiozitate, un context social, o dorință de a experimenta, de a simți mai mult, mai repede, mai intens. Prima linie pare inofensivă, doar o încercare, un act de integrare sau distracție. Problema este că prima linie deschide o ușă invizibilă, una care duce adesea către o cameră fără ferestre, din care ieșirea devine tot mai greu de găsit.

Inițial, cocaina oferă exact ce promite: euforie intensă, energie debordantă, încredere crescută și o senzație aproape mitică de putere. Persoana simte că poate cuceri lumea, că totul e posibil, că viața capătă sens. Totul pare sub control. Există o iluzie de stăpânire, de raționalitate: „nu fac asta des”, „pot să mă opresc când vreau”, „doar mă distrez din când în când”. Aceasta este prima mare capcană a dependenței: negarea. Creierul, inundat de dopamină, asociază cocaina cu recompensă, iar mintea, în mod firesc, construiește justificări pentru a repeta experiența.

Pe măsură ce consumul se repetă, limitele încep să se estompeze. Săptămânalul devine bi-săptămânal. Apoi „doar în weekend” devine și „miercurea, pentru că a fost o zi grea”. Apoi „numai la petreceri” devine „numai cu băieții”, apoi „doar un pic înainte de muncă”. Încet și aproape imperceptibil, cocaina nu mai este un decor al vieții, ci centrul în jurul căruia viața se organizează. Încep modificările subtile: schimbări de dispoziție, iritabilitate crescută când nu este disponibilă substanța, insomnii, nevoia de a consuma mai mult pentru același efect. Este ceea ce neurobiologia numește instalarea toleranței.

În acest punct, persoana începe să piardă contactul cu realitatea obiectivă. Apare autoînșelarea: „pot să renunț oricând”, „alții au probleme, nu eu”, „eu o controlez, nu ea pe mine”. Mintea folosește mecanisme sofisticate de apărare pentru a păstra imaginea de sine intactă: minimalizarea (nu e așa grav), justificarea (am motive întemeiate), proiecția (alții m-au împins să o fac), raționalizarea (mă ajută să fiu mai productiv). Aceste mecanisme sunt automate, inconștiente, și contribuie la menținerea consumului într-o zonă „acceptabilă” din punct de vedere psihologic, deși realitatea obiectivă este deja afectată grav.

Ceea ce era cândva un stimul recreativ devine un ritual mental, o nevoie programată. Cocaina începe să fie legată de activități din ce în ce mai diverse: muncă, relaxare, sex, somn, socializare. Fără ea, toate aceste experiențe par incomplete, lipsite de gust, plate. Creierul a învățat că plăcerea profundă vine doar din acel stimul chimic, iar toate celelalte surse naturale devin insuficiente. Aceasta este faza în care consumul devine compulsiv, nu pentru că persoana vrea, ci pentru că nu mai poate funcționa fără.

Când cocaina nu este disponibilă, apar simptomele sevrajului psihologic: iritabilitate, depresie, lipsă de energie, anxietate, insomnie, gânduri obsesive legate de consum. Persoana poate să nu mai simtă nicio bucurie în lucrurile care înainte îi aduceau plăcere. Relațiile încep să se degradeze, performanța la locul de muncă scade, finanțele se deteriorează. Dar și în acest stadiu, negarea persistă: „sunt doar stresat”, „e o perioadă grea”, „n-am nevoie de ajutor”. Este ca și cum o parte a sinelui strigă după salvare, iar cealaltă îi acoperă gura cu o promisiune falsă: „încă ai controlul”.

În fundal, sistemul nervos suferă modificări biologice profunde. Receptorii de dopamină sunt supra-stimulați. În traducere: plăcerea devine tot mai greu de atins, iar creierul cere doze mai mari pentru un efect din ce în ce mai slab. Timpul dintre doze se scurtează, iar „pauzele” devin insuportabile. Apare craving-ul – o nevoie psihologică și fizică de a consuma, similară cu foamea, dar mult mai intensă. În acest punct, dorința nu mai este o opțiune, ci o constrângere interioară. Mintea construiește realități paralele în care singura soluție este cocaina, iar orice altceva pare lipsit de sens.

Negarea se adâncește odată cu rușinea. Persoana dependentă începe să realizeze, în momente de luciditate, că are o problemă, dar rușinea este atât de copleșitoare încât caută să o acopere cu exact ceea ce a cauzat-o: consumul. Este un ciclu paradoxal: consumi ca să uiți că ești dependent, dar devii și mai dependent pentru că te rușinezi. În acest stadiu, nu mai este vorba doar despre cocaină, ci despre identitate: „fără ea nu mai știu cine sunt”, „nu mai știu cum să trăiesc altfel”. Consumul devine o parte din tine, iar ideea de a renunța pare echivalentă cu a-ți pierde sensul existenței.

Mulți ajung la ultimul prag fără să-l vadă. Au pierdut deja bani, relații, demnitate, sănătate, dar continuă să creadă că mai au control. Asta pentru că dependența de cocaină nu este doar o boală a creierului, ci și o disociere de realitate. Este o construcție falsă a sinelui în care cocaina joacă rolul salvatorului, partenerului, scutului, stâlpului de sprijin. Renunțarea nu pare un act de vindecare, ci o trădare a celei mai intime legături psihologice pe care persoana o are – chiar dacă acea legătură este, în realitate, o sursă de suferință.

Recuperarea devine posibilă abia în momentul în care minciuna interioară se prăbușește. Când o voce sinceră răzbate printre justificări și spune: „nu mai e bine”, „nu mai pot”, „nu mai vreau”. Până atunci, dependența continuă să se instaleze ca un virus tăcut: lent, dar sigur. De aceea, intervenția timpurie, educația și conștientizarea sunt esențiale. Să înțelegi cum se instalează dependența este primul pas real către libertate. Pentru că adevărata luptă nu este cu cocaina, ci cu iluzia că nu ai nevoie de ajutor.

Dependența nu începe cu o seringă sau o linie trasă, ci cu un gând rătăcit care spune: ‘doar o dată’. Iar între acel ‘doar o dată’ și ruina care urmează, există o tăcere lungă, în care omul se pierde de el însuși – zi după zi, fără să-și dea seama.

Surse:

Advokat, C. D., Comaty, J. E., & Julien, R. M. (2014). Julien’s Primer of Drug Action (13th ed.). Worth Publishers.

Hart, C. L., & Ksir, C. (2015). Drugs, Society, and Human Behavior (16th ed.). McGraw-Hill Education.

Newton, D. E. (2016). Substance Abuse: A Reference Handbook (2nd ed.). ABC-CLIO.

Petry, N. M. (2016). Behavioral Addictions: DSM-5 and Beyond. Oxford University Press.

Pontes, H. M. (Ed.). (2022). Behavioral Addictions: The Science Behind Our Obsessions. Academic Press.

Herie, M., & Skinner, W. (2014). Fundamentals of Addiction: A Practical Guide for Counsellors. Centre for Addiction and Mental Health (CAMH).

Daley, D. C. (2004). Counseling for Cocaine Addiction. Hazelden Foundation.

Verdejo-García, A. (Ed.). (2020). Cognition and Addiction: A Researcher’s Guide from Mechanisms Towards Interventions. Academic Press.

Koob, G. F., & Volkow, N. D. (2016). Neurobiology of addiction: a neurocircuitry analysis. The Lancet Psychiatry, 3(8), 760–773.

Wagner, H. L. (2003). Cocaine (Drugs: The Straight Facts series). Infobase Publishing.